Cătatu-te-am, Doamne...
Cătatu-te-am, Doamne, milenii, la rându-mi,
Dar astăzi rămas-am în trup, fără glas, Că-n ceru-mi, pământul, pustiu, mi-a rămas,
Iar demonii-mi mișună slobozi prin gându-mi...
Cătatu-te-am, Doamne, prin frunze uscate,
Căzute prin codru-mi, pe ele să-ți mor, Dar nu-mi mai sunt perne, ci toate mă dor,
Iar crengile-s, parcă, aorte tăiate...
Cătatu-te-am, Doamne, pe bolta-mi pustie,
Pe mușchi de stejari și de fagi, să mă-ntind,
Vreo frunză-n căderea-i, cu mâna-ți, s-o prind,
Lumina-ți, prin venele-mi, iară, să-nvie...
Cătat-am o ramură-n căile Tale,
Să-mi urc nemurirea din care să cad, Dar trupu-mi, cu frunzele-i grele, de brad
Nu vrea să mai șadă sub umbrele sale...
Căci umbrele mișună-n inima-i goală, Născându-se demoni cu antice boli... De asta cu sângele-mi scutur pe coli, Zăbrele în temnițe unse cu smoală.
Cătatu-te-am, Doamne, sunt eu, fiu al nopții,
Pierdut pe vecie în negura sa...
Mai am doar o rugă, așază-mi o stea, Pe fruntea-mi, s-o simtă chemările morții...
Căci, dulce ca mierea, de mintea-mi, se ține,
Precum o năpastă-n adâncuri de mări, Să-mi fie luceafărul din depărtări...
În moartea-mi ce-și caută drumul spre Tine.
***
Cătatu-te-am, Maică Fecioară, Stăpână,
Pe unde nici viermii nu știu de trăiesc, Din hău până-n astrele ce-ți strălucesc, Să-ți cânt doar o rugă din mintea-mi nebună...
Cătatu-te-am, Sfântă Marie, Fecioară, Departe în astre și nu pe pământ...
De unde, Fecioară, să știu că-n mormânt,
Avea-voi lumină din trupu-mi de ceară?
Catatu-te-am, Maică, Fecioara mea Sfântă,
Prin flori îmbibate în lacrimi de vânt... De unde, Fecioară, să știu că-n pământ Și-n crucea-mi se-nalță, cătarea ce-mi cântă?
Cătat-am o floare să las pentru mine, Când cele ce-mi cântă, aievea vor fi
Și doar printre rânduri s-or mai auzi, Când glasu-mi va crește aproape de Tine.
Cătat-am un plânset al mării-mi deșarte,
Fecioară, să-mi picuri pe trupu-mi uscat,
C-așa mi-e de smolile sale, mâncat,
Că pare coperta din propria-mi carte.
Cătatu-te-am, Maică, sunt eu, fiu al mării-ți,
Pe valu-mi doar umblu cu-o barcă și-un corb,
Pierdut-am și vâslele, corbul mi-e orb Și cad în adâncul din marea-ndurării-ți.
Căci numai cu Domnu-ți și-a Ta îndurare,
Găsi-voi o cale spre cele de sus,
Din crucea mea, vâsle să fac, spre apus,
Vâslind răsăritul în marea-ți cea mare.
***
Cătatu-te-am, Doamne, Iisuse, Hristoase,
Prin ochii lui Horus și patimi de zei...
De unde, Iisuse, să știu că ai mei
Sunt ochii ce-mi curăță focul de oase?
Cătatu-te-am, Doamne, Hristoase, Iisuse,
Pe unde nici razele-ți nu au pătruns
Și numai în propriul meu cuget și plâns, Găsit-am cuvintele Tale nespuse.
În vechea-ți colibă, sub umbre de ceară,
Cătatu-te-am, Doamne, Iisuse al meu, Dar trupu-mi se lasă în pântecu-ți, greu Și-așteaptă spre Tine, în glasu-ți, să piară.
Căci numai pierzania trupului face, Noaptea să pară o cale spre cer... Atinge-mă, Doamne, Iisuse, să sper
Că trupu-mi nu doarme... ci doar se preface!
Găsitu-v-am plânsul în marea-mi de zei...
Și marea-mi de stele în crucea-mi de lemn,
A corbului umbră, măcar, să însemn... Pe marginea bărcii... tăciunilor mei.
