Doamne, mie!

Doamne, mie! Bate-mi cuie prin picioare, să trosnească pielea-mi udă,
De atâtea, nespălate, îndrumări ce-mi urlă-n minte,
Șușotind haotic, unde, să stârpească calea-mi crudă,
Ca o harpă despuiată ce se plânge că nu simte,
Încercând s-adune note, dând un sens și o măsură...
Tot așa-mi zburlesc în cuget, ajungând până spre gură,
Vechi cuvinte de ocară ce din suflet se adună,
Să izbească cerul gurii-mi, nesătulă și nebună...

Doamne, mie!
Dă-mi păcate cât mai multe să putem ciocni-mpreună,
O carafă, două, zece dintr-un lac de tămâioasă
Și de-o fi să-ți bată-n clopot, vreo femeie mai bătrână,
Fă-o cum făcut-ai vinul, tânără și maiestoasă!
Să ne toarne vinul nopții, bând povești nemuritoare
Și, ciocnind, să spargem cerul, printre norii din pahare,
Prin clepsidre-n loc de sânge, numai vin de-al nost', să fie
Și să-mi dai o muză, două, să le scurg de poezie...

Doamne, mie!
Dă-mi din zeii-ți, s-am paharnici și un bard, mereu să-mi cânte,
Regi, regine și prințese, prin poveștile-mi, să-noate,
Iar pământul să-nnopteze printre patimile-i sfinte,
Unde fii de regi și fiice sorb la ciorbă de potroace!
Lasă-mi mintea să jelească într-un trup croit din stele,
Alergând printre pământuri împletite cu nuiele
Și să-ți văd mustața deasă cum se-ncarcă-n spuma serii,
Transpirându-ți fruntea-n marea și dogoarea grea a verii...

Doamne, mie...
Cată-n sufletu-mi, jăratic, să văd lacu-mi printre aburi,
Înălțându-l spre abisu-ți, într-o cât mai deasă ceață
Și culege-mi mere coapte de pe sfintele-ți meleaguri,
Să ne fie vinul dulce când l-om fierbe dimineață!
De mă-mbăt în plânsu-mi iară, rezemându-mă de tine,
Amintește-mi că-s doar umbra celui care mă susține...
Eu, păcatul... el un înger... amândoi în urma morții,
Păcălindu-ne că, poate, înșela-vom sfoara sorții...

Doamne, mie...
Dă-mi clepsidre de cerneală să le-ntorc precum mi-i vrerea,
Să te-mbăt în rânduri grele ce ți-o rupe mintea-n nouă,
Că-i cuvântu-mi ca și vinul... amețindu-ne durerea,
Pe-un pământ închis în mreaja unui bob uscat de rouă...!
Iar de nu-mi vei da cerneală și nici timp de vin n-om duce...
Fă-mi în loc de mâini, topoare, să-mi cioplesc propria cruce!
Peste ea să-mi curgă vena, pe când intră-n taina-i vrie:
- Dă păcatele mulțimii-mi să le scurg de poezie...
Doamne, mie...!