La nunta-ți, astre vin ca dar...

De mă privești din lan de grâu,
Ai toată lumea la-al tău brâu...
Și de te-ncalți cu-al tău pământ,
Îți va fi și așezământ.

Și de te-nsori cu-un bob de grâu
Ori cu o piatră grea de râu,
De umbra sa... să nu te temi...
La nunta-ți te... rog să mă chemi...

Din munți veni-voi ca un tun,
Cu-un călăreț, ostaș străbun,
Să fulgerez pe al tău piept,
Din obârșii, un drum mai drept...

Să-ți stea coloana către cer,
Genunchii drepți, ca și de fier
Și, nicicând, să nu îi îndoi,
În fața celor... ce sunt goi...

În fața umbrelor, să lași,
Vreo două, trei perechi de pași,
Doar eu, în beznă, să găsesc,
Un bob, pe ceru-mi, să-l sădesc.

Colindă lunca până mori
Și cată-n codru să te-nsori,
Printre salcâmi, la umbra lor,
Să-ți spui în gând... ,,Acilea", mor...!

C-așa e scris cu sânge-arzând,
Pe câte-un arbore, un gând
Și numai unul de-ai tăia...
Toate din tine-or dispărea...

Pășește orice mișcă jos,
Că-i, deja, tot pământul ros...
C-așa pe tine te-or păși,
Titanii, pe când or veni...

Pământ ce ai... doar unul îi...
Pe el alergi... pe el rămâi...
Din el te-nalți și-n el te duci
Și tot din el se-nalță cruci...

Lăsând în urmă aur, bani...
Ai mai căta să cumperi ani,
Dar toate sunt așa cum sunt,
Lăsate-n astre și-n pământ...

***

Nu sta, privește-mă și taci,
Popor din neam de geți și traci!
Ai cam uitat din cine ești,
Din ce pământ... din ce povești...

Lăsat-ai liber drumul tău,
Să calce orice gol de hău
Și pe pământ sub ai tăi pași,
Cresc numai gemete de lași...

Cu frica morții lor în sân
Ce te-or găsi-ntr-o zi bătrân...
Și istovit, fără copii...
Acum mă crezi...? Acuma știi?

Ce rost, o viață fără glas,
Pe când nimic nu ți-a rămas?
Vei sta-n genunchi, la ce, rugând? Regrete-n poala-ți, scuturând...?

Înalță-ți fruntea din pământ
Și cată-un loc bun de mormânt,
Ai noștri fii, ai noști urmași...
Să fie barzi și nu, ostași...!

Să cânte marea-n țara lor
Și nu ca și un trecător...!
Să zburde-n coame de Carpați,
Printre surori și printre frați!

Să umple codri de stejari
Ce le-au golit ai mei tâlhari,
Să nască umbre-n paradis...
Ăsta e singurul meu vis!

Să cad vreodată sub un tei...
Să te privești prin ochii mei,
Cât ești, român, de fericit...
Și printre astrele-ți, slăvit...

***

N-avea vreo teamă de abis
Și de ce alții poate-au zis!
Pe-aici, lumini, încarcă mări...
Și nu există depărtări...

Pe-aici n-alergi, ci doar ajungi,
Pe-aici doar cânți, pe-aici nu plângi... Prin aste locuri, timpul nu-i
Și precum ești, așa rămâi...

Pe-aici vezi lumi ce încă nu-s
Și nu există jos ori sus...
Trecut, prezent ori viitor,
Se lasă într-un singur zbor...

Și nu există mituri, zei,
Ci doar salcâmi, stejari și tei... Clepsidre stau să nască lumi...
Când alte' cad... peste străbuni...
Se nasc și goluri de abis,
Pe unde moare câte-un vis,
Cătând prin astre un zidar...
Să-l nască iar... să-l moară iar...