Floare de colț

Văzându-și fiica întristată, vărsând șiroaie-n râuri, mii, Tatăl său, rege sub nouri, în genunchi, spărgând pământul, Sărutând-o, mângâindu-i pletele ce-i poartă vântul, Începu a-și spune cântul... - Mângâierea vieții mele, strop din maica ta frumoasă, Înainte ca pământul să-mi așterne-așezământul, Spune-mi cum s-opresc necazul și văpaia-ți tumultoasă... Toată zarea ți-o pun ție să le porți sub cer cununa, Să te vadă cerul însuși, soarele de foc și luna, Sub măreața lor lucire, pletele-ți să le îmbii.. După ce-și înalță trupul într-a sorții legănare, Murmurându-și adierea ce-i străbate chipul dulce, Îndrăzni a-i spune oful până n-apucă să-și culce, Tatăl său, sub plopii lumii, a sa blânda întristare... - Tată, mândră-s ca o rază, ruptă dintr-a ta lumină, Îmi ești soare, îmi ești lună, îmi ești ghid prin univers, Tristă-s astăzi căci mă doare când privesc a ta tulpină, Cum pământul o îndoaie, unde nimeni nu a mers... Unde negurile-s 'nalte, fără vlagă-n rădăcină Și-oi privi spre tine, Tată, spre pământ să-i fie, vină. Cum stătea lângă fetița-i, vărsând lacrimi împreună, Se așază lângă pieptu-i, ascultându-i valul mării, Strângând râurile-i dalbe, raspândite-n spuma zării... Și cu ultima-i suflare-ngână: - Fata tatii, dulce floare ce pământul mi-l înmoaie, S-aibă-o casă codrul nostru când s-o înălța spre ceruri Tu să știi, stăpâna lumii, că doar trupul mi se-ndoaie... Eu mă duc acolo unde nu sunt lacrimi, nu sunt geruri. Te-oi purta mereu în suflet, învățându-te să zbori, Chiar de n-aș vrea, floarea tatii, tu, vreodată, ca să mori. Afară vânturile urlă, ciocănind în tabla smulsă, Cerurile cad în lacrimi, ștergând fața-i ruginie Iar din ochii săi, oceane, pieptănă privirea-i plânsă, Izvorănd sub pleoapa-i frântă așchii mici de stirigie... - Tată, ce sunt eu prin lume, fără umbra-ți lângă mine, Cum să calc pământu-n drumu-mi când tot el îmi smulge cântul? Nu-mi lăsa umbra firavă, ia-mă rogu-te, cu tine, Căci n-aș ști să calc pe pasu-ți și mai rece-a fi pământul. Tată... roagă-n drumu-ți, Doamna nopții și încearcă s-o convingi Când ți-oi cere eu vreodată... mângâierea-ți s-o atingi... ............................................................................... Peste văile pătrunse de a cerului mâhnire, Au venit într-un omagiu din ascunse depărtări, Adunate laolaltă să primească-n cimitire, Pe acela ce-a fost tată, nu pentru văi, munți și mări, Ci pentru o mică floare, plânsă-ntr-a cerurilor vatră Ce-și înfige rădăcina, nu-n pământ... ci într-o piatră...




Edelweiss

Seeing his daughter sorrowful, pouring out streams into rivers, thousands, His father, king under clouds, kneeling, breaking the earth, Kissing her, caressing her windswept locks, He began to sing his song... - The comfort of my life, drop from your beautiful mother, Before the earth lays my bed, Tell me how to stop your trouble and tumultuous crying... I leave all the butter to you to wear them under the crown of heaven, May heaven itself, the fiery sun and moon, see you, Under their great shine, your tresses to soak them.. After raising his body in the cradle of fate, Murmuring the breeze that crosses her sweet face, Dare to tell him off until he goes to bed, His father, under the poplars of the world, his gentle sorrow... - Father, proud as a ray, broken from your light, You are my sun, you are my moon, you are my guide through the universe, It's sad today because it hurts when I look at your stem, How the earth bends it, where no one has gone... Where the clouds are high, without moisture at the root And they will look to you, Father, to the earth, let it be their fault. How she sat by her little girl, shedding tears together, He sits by her chest, listening to the sea's wave, Gathering the rivers, spread in the foam of the dawn... And with his last breath: - Daddy's girl, sweet flower that softens my earth, May our forest have a home when it ascends to the heavens You should know, mistress of the world, that only my body bends... I go where there are no tears, there are no frosts. He will always carry you in his soul, teaching you to fly, Even though I wouldn't want you, daddy's flower, ever to die. Outside the winds are howling, hammering on the torn tin, The heavens fall in tears, wiping away the rust from his face And from his eyes, oceans, comb his weeping gaze, Small shards of styrigia gushing out from under his broken eyelid... - Father, what am I in the world without your shadow by my side, How can I tread the ground on my way when he also steals my song? Don't leave my frail shadow, take me, please, with you Because I wouldn't know how to step on your step and the earth would be colder. Father... beg your way Lady of the Night and try to convince her When I ever ask you... your comfort to touch... ................................................ .............................. Over the valleys permeated by heaven's sorrow, They came in homage from hidden distances, Gathered together to receive in cemeteries, On him who was a father, not for valleys, mountains and seas, But for a small flower, crying in the hearth of heaven What puts its root, not in the ground... but in a stone...