Nuntă

Mătur cerul de opreliști, să nu-ți stea haina murdară, Răsărit al lumii mele ce mă 'nalță spre apus... Să te știu 'năuntru, plină, ca un gând de primăvară, Chiar de-n mine, goluri umblă, tot, rupând de jos în sus. Cad ca frunza-n dansul ploii și mă zbat să-mi vindec plânsul, Răstignind din spirit, umbre, ca ofrande, sângerând... Cad, sperând că tot amaru-mi mă apropie de Dânsul Și-o veni să-mi țină focul, căpătâiu-mi, vindecând. Cazi și tu la rându-ți, fiară, de al meu nebun, sătulă, Printre temnițele minții, încontinuu, alergând... Dar rămâi, nisip de smoală pe-a clepsidrelor pendulă, Tot, 'cercând să-mi cerni abisul, propriu-ți spirit, ascunzând. Cerni cum cerne marea, norii, prin furtuni ce, bolta, curmă Și tot nu găsești cărarea către propriu-mi univers... Sfătuitu-te-aș, să umbli, nu 'nainte, ci la urmă, Unde, câte-o firmitură, las în umbra dintr-un vers. De-ai găsi ce-ți las, aleasă-mi, m-oi lăsa, voit, în brațu-ți, Fără-a plânge bezna-mi scumpă, unde, încă, mă răsfăț... Și, la fel, voit, oi duce căpătâiu-mi înspre lațu-ți, Chiar, chemând din bezna-mi, umbre, să mănânce la ospăț. C-am să fac din brațu-mi, mese, mări, câmpii și munți, să umple, Tălpi, să n-aibă loc de alte', bând cu zeii la un loc... Și-or lua să-și cerce dansul în crevase de pe tâmple, Codrii-mi veșnici verzi în mintea-mi... astăzi, pajiști gri de bloc. Toți, la nuntă, să se-mbete cu a noastră bucurie, De-a ne ști uniți, ca unul, după-atâtea depărtări... Ani la rând, cercând să afli ce mă duce-n nebunie, Azi, unindu-te într-însa-ntr-un inel de întristări. C-ai mocnit ca focul nopții, tot, cătând în ochii-mi, marea, Dar cădeai mereu răpusă de-ale ei, sălcii, furtuni... Numai muntele din chipu-mi, mângâiat-a-ți, alinarea, Să răzbați vreodată umbra-mi... tânjitoare de genuni. Fii genune mie, însă, nu vreun foc să-mi ardă chipul! Să-mi fii liniști sub călcâiu-mi, să n-audă când pășesc... Acei demoni ce-mi fac ochii să oprească-n iris, timpul, Înnegrind deasupra-mi, bolta... și să uit cât te iubesc. Fii genune și văpaie, respirându-ți focul, Astră! Eu, Erebus al uitării, parte-a hăului ce sunt... Să danseze universul, ca un naș, la nunta noastră, Dând ca și cadou de nuntă, o bucată de pământ. Să-ți acopere lumina, iară mie, dulcea-mi noapte, Numai noi să știm de ele pe când iară ne-om găsi... Adormind în alte trupuri, îndemnați de voci și șoapte, Firmituri, lăsând în spirit, să m-aduni când ai păși. Și atunci să cazi în ochii-mi, limpezi, cum e marea-n astre, Sărutând un spirit și nu... o bucată de pământ... Înviind tot universul printre lacrimile noastre, Căci găsitu-mi-am văpaia, iară tu, abisu-ți sfânt. Eu, Erebus și tu, Astră... amurgindu-ne-mpreună, 'Temnițați pe veșnicie, orizontul, legănând... Astăzi rupem veșnicia, ferecând-o-ntr-a mea lună, Să lucim pe veci în bezna-mi, mări, urcând și coborând. Nunta noastră să răsune peste mări de sori și stele... Eu, Erebus și tu, Astră... stea a gândurilor mele...